România traversează o perioadă de instabilitate majoră în sectorul energetic, marcată de oprirea reactoarelor de la Cernavodă și de un dezechilibru între producție și consum. În timpul zilei, surplusul de energie produsă de sursele fotovoltaice este exportat la prețuri mici, însă, odată cu scăderea producției solare, țara este nevoită să importe energie la costuri mult mai ridicate. Această situație de alertă energetică este accentuată de nivelul critic al apei în Dunărea și de fluctuațiile de preț de pe piață.
Petru Ianc, membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România, identifică rădăcinile acestei crize în transformările sistemului început în urma restructurării RENEL în 1998. Înainte de acest moment, energia hidro, nucleară și pe cărbune erau gestionate într-un sistem integrat, sub o politică comună de preț mediu ponderat. După restructurare, aceste surse au fost separate, fiind obligate să concureze între ele, deși aveau roluri fundamentale diferite în menținerea stabilității rețelei electrice naționale.
Un aspect critic menționat de Petru Ianc este nefinalizarea proiectelor de infrastructură de bază, precum cele de la Cernavodă. Dacă toate cele cinci unitate prevăzute, cu o capacitate de aproximativ 700 MW fiecare, ar fi fost completate, România ar fi avut 3.500 MW de capacitate nucleară. În schimb, lipsa de încurajare pentru finalizarea centralelor pe apă și punerea de piedici în procesul de dezvoltare au făcut ca energia să devină tot mai puțin disponibilă și tot mai scumpă pentru economia țării.
Dezvoltarea surselor regenerabile a adus noi probleme de siguranță, deoarece acestea sunt dependente de condițiile meteorologice și de orele de lumină. România suferă de o lipsă gravă de capacități de stocare, având în jur de 600 MWh, în comparație cu Bulgaria, care a ajuns la aproximativ 2.500 MWh. Această deficiență împiedică transformarea surplusului de energie produsă la prânz într-o rezervă utilizabilă în perioadele de vârf de consum, de seară, când producția fotovoltaică dispare rapid.
Evoluția prețurilor la energie a avut un impact direct asupra competitivității industriei românești, contribuind la dezindustrializarea țării. În ramuri precum industria chimică, energia putea reprezenta până la 50-60% din costul produsului finit, iar creșterea prețurilor a dus la pierderea marilor lanțuri de producție. Petru Ianc subliniază că România a pierdut capacitatea de a valorifica resursele proprii, precum cuprul, plumbul sau zincul, devenind o piață pentru produsele vest-europene și o simplă sursă de materii prime.
Pentru a ieși din această criză, expertul propune creșterea energiei în bandă prin investiții în nuclear și hidroenergie, alături de dezvoltarea sistemelor de stocare prin baterii sau pompaj. Reindustrializarea ar trebui să se bazeze pe prelucrarea resurselor naturale în țară, nu doar pe exportul lor. Această strategie necesită politici statale clare, un regim fiscal atractiv și o reformă a sistemului de învățământ tehnic pentru a pregăti forța de muncă necesară noilor proiecte industriale.