Sistemul energetic românesc a funcționat mult timp sub o iluzie a energiei ieftine produse prin cărbune, când costurile reale erau ascunse de un sistem contabil și politic complex. În realitate, consumatorii au plătit energia în trei etape distincte: prin prețul direct al electricității, prin subvenții și ajutoare de la stat și, în final, prin costurile generate de centralele învechite și minele decapitalizate. Această structură a transferat povara financiară direct pe contribuabili și companii.
În perioada 2005–2008, costul rămas în sarcina producătorilor, după aplicarea sprijinului statului, putea fi chiar sub prețul mediu al pieței. Această situație a alimentat mitul unei energii interne ieftine, însă diferența de preț era de fapt împinsă în afara facturii prin datorii către buget, pierderi ale companiilor de stat și obligații de mediu amânate. Subvenția nu a redus costul real, ci a mutat doar plata din factura de electricitate în bugetul statului.
Din anul 2013, situația s-a schimbat radical, deoarece costul rămâs producătorilor de energie pe cărbune, chiar și după includerea ajutoarelor, a depășit constant prețul mediu angro. După anul 2018, această discrepanță a crescut abrupt, fiind amplificată de prețul certificatelor de CO₂. Totuși, certificatele nu sunt singurul factor, fiind implicate și probleme structurale precum lipsa modernizării la timp și incapacitatea de a înlocui capacitățile vechi cu tehnologii noi.
Analiza costurilor arată că, chiar și într-un scenariu în care certificatele de CO₂ ar dispărea, costul estimat al cărbunelui ar rămâne în anul 2026 cu aproximativ 130 lei/MWh peste media pieței. Dacă se ia în calcul costul economic integral, diferența ar ajunge la circa 480 lei/MWh. În timpul crizei energetice din 2022, prețul mediu al pieței a ajuns la aproximativ 1.131 lei/MWh, însă costul integral estimat al cărbunelui, fără ajutoare, era de aproximativ 1.320 lei/MWh.
Strategia energetică a fost marcată de o lipsă de investiții în infrastructura necesară pentru viitor, cum ar fi centralele pe gaze sau capacitățile de stocare. În loc de modernizare, statul a cheltuit resurse pentru conservarea unui sistem de producție în declin, producând administrație energetică în locul energiei propriu-zise. Astăzi, România plătește simultan pentru întreținerea capacităților vechi, pentru certificatele de CO₂, pentru subvenții și pentru energia importată.
Evoluția prețurilor la energie este influențată de multiple factori, de la reglementările europene privind emisiile de carbon până la stabilitatea rețelelor de transport. În România, prețul energiei este strâns legat de deciziile de subvenționare și de capacitatea de a integra surse noi. Monitorizarea acestor costuri este esențială pentru înțelegerea impactului economic asupra consumatorilor finali și a securității energetice naționale pe termen lung.